NICOLAE BOCȘAN – UN OM ÎNTRE OAMENI

Home » Apariții | Issues » Analele Banatului S. N. XXIV 2016 » NICOLAE BOCȘAN – UN OM ÎNTRE OAMENI

Acad. Ioan-Aurel Pop
Citește mai multe articole de la acest autor.
Read more articles by this author.

Folositor
Descarcă acest document în format PDF.


Useful
Download a PDF file of this document.

S-a stins de curând, la 19 iunie 2016, la nici 69 de ani, un mare iubitor de istorie și de oameni, Nicolae Bocșan. Acest Om merită tot elogiul nostru, al celor rămași, mai ales al celor pe care ne-a format și ne-a condus în anevoioasa carieră de istoric. De regulă, marii profesori creează școli în specialitatea lor, nu neapărat în sens de instituții, ci de direcții demne de urmat. Nicolae Bocșan a creat școli în ambele sensuri, dar și într-un sens mai subtil, mai rar și mai profund, adică o școală de omenie, cu toate componentele sale, de la căldură sufletească la deschidere deplină, de la generozitate la simplitatea comunicării, de la suflet apropiat la încrederea în toți colegii și studenții săi.

Până de curând, decanii de vârstă și de prestigiu ai Departamentului de istorie modernă de la Universitatea din Cluj – vechea Alma Mater de la 1581, reînviată mereu, periodic, tot mai viguroasă, ultima dintre renașterile profunde fiind cea de la 1919, ca „Universitatea Națională a Daciei Superioare” – erau profesorii Camil Mureșanu (pentru istoria universală) și Nicolae Bocșan (pentru istoria României). S-au stins amândoi, la scurtă vreme unul de altul, lăsându-ne mai săraci, mai pustii și mai triști. Dacă academicianul Camil Mureșanu ajunsese aproape de vârsta patriarhilor (1927–2015), profesorul Nicolae Bocșan (1947–2016) s-a dus prea repede și prea grăbit, ca să-și afle odihnă după mult zbucium și multă suferință.

Școlile istorice bune se fac prin oameni de excepție, prin specialiști de înaltă clasă și prin dascăli dăruiți cu har. Nicolae Bocșan a preluat lecția marilor săi profesori, de la unii indirect, precum Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, David Prodan, iar de la alții direct, prin audierea cursurilor lor, prin participare la seminarii, prin coordonare de lucrări. Între aceștia din urmă, s-au aflat Pompiliu Teodor, Ștefan Pascu, Camil Mureșanu, Bujor Surdu, Liviu Maior, Vasile Vesa și alții. De la ei a învățat Nicolae Bocșan cum să facă școală istorică pentru epoca modernă la Cluj, de la ei a înțeles că are o misiune de împlinit, o ștafetă de predat mai departe, pe șoseaua cea mare și fără de sfârșit a vieții, cum ar fi zis Liviu Rebreanu.

Se născuse la Bocșa, în Banat, la 24 septembrie 1947, într-o Românie care mai purta rănile războiului și care-și vedea deschise noi răni, în urma prezenței trupelor străine de ocupație și a impunerii regimului comunist de tip sovietic. Deși și-a petrecut copilăria primă în „obsedantul deceniu” și sub semnul „internaționalismului proletar”, când „lumina venea de la Răsărit” și când trecutul românilor era aproape complet obturat și falsificat, a avut șansa să urmeze facultatea de istorie la Cluj între anii 1965–1970, adică în plină deschidere ideologică spre valorile naționale și, în parte, europene. Atunci era încă vie în memorie „Declarația din aprilie” 1964, prin care România își manifesta personalitatea între „țările socialiste”, atunci s-au menținut relațiile diplomatice cu Israelul și, în același timp, dialogul cu statele arabe, atunci s-au stabilit relații diplomatice cu Republica Federală Germania, atunci, după „Primăvara de la Praga”, România a refuzat să participe la invazia Cehoslovaciei de către „țările frățești” din Tratatul de Varșovia, conduse de URSS, atunci se manifesta în interior un început (oprit, însă, repede) de concurență economică și de lărgire a proprietății private, precum și o tendință de restaurare a istoriei naționale românești și de legare a societății de tradiția interbelică. Vechi autori prohibiți și cărți puse la index (la fondul „Secret”, de la biblioteci) erau iarăși „la liber”, subiecte altădată „tabu” începeau să fie tratate din nou, se făceau și se publicau traduceri din Kafka, Faulkner, Hemingway, Ionesco etc. Cozile de la librării și goana după cărți bune erau semne ale unei efervescențe intelectuale fără precedent în regimul comunist. Natural, unele dintre aceste deschideri erau chestiuni planificate și permise tacit de „marele vecin de la Răsărit”, dar oamenii de rând nu aveau de unde să știe despre aceste jocuri din umbră.

Studentul Nicolae Bocșan a avut doi rectori mari, în acei ani, ambii istorici și academicieni. Cel dintâi era o figură legendară a Clujului și a țării, se numea Constantin Daicoviciu (1898–1973) și a fost rector din 1957 până în 1968, ultimul rector care mai ținea, la ocazii festive, discursuri în limba latină. Al doilea a fost Ștefan Pascu (1914–1998) rector din 1968 până în 1976. Cel dintâi era bănățean de loc, adică de la baștina studentului Nicolae Bocșan, iar al doilea era născut lângă Cluj. Amândoi i-au marcat existența pentru vecie, amândoi i-au fost modele de erudiție, de tenacitate, de dăruire pentru comunitate. Facultatea de istorie a avut în acei ani profesori de mare valoare și prestigiu, formați în epoca interbelică, inclusiv la universități occidentale, profesori care, dincolo de ideologia comunistă, au făcut cu studenții erudiție, acribie, i-au învățat metodă istorică sănătoasă, sădind cultul pentru adevărul istoric. Concepția materialist-istorică, documentele de partid, sloganurile comuniste erau adesea un pretext trecător, pentru ca să se ajungă la realitatea trecută „așa cum a fost” (Leopold von Ranke), la istoria ideilor, la marile școli istoriografice occidentale, la valorile perene ale societății românești. Din școala de istorie de la Cluj, i-au rămas drept constante de viață și de profesiune nu doar cultivarea epocii moderne românești, adică a timpului când s-a construit și afirmat națiunea modernă și când s-a făurit România, dar și cercetarea trecutului pe baza surselor (de unde nevoia cunoașterii filologiei clasice și moderne, a limbilor străine) și a metodelor consacrate de acces la aceste surse (de unde nevoia aprofundării științelor/disciplinelor auxiliare ale istoriei, de la paleografia româno-chirilică la genealogie și de la arhivistică la bibliologie).

După absolvire, tânărul Nicolae Bocșan a avut marea șansă să fie vreme de șapte ani (1970–1977) bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, un adevărat templu al operei scrise și tipărite, cu peste cinci milioane de volume. Aici a dobândit cultul cărții, aici a învățat tot ce se putea despre viața cărților, despre istoria lor, despre scrierea lor, despre aparatul critic al cărților, despre alcătuirea bibliografiilor, despre corectura textelor și semnele convenționale necesare acestei operațiuni etc.

Din 1978, Nicolae Bocșan și-a început cariera de dascăl la Universitatea din Cluj-Napoca și profesor universitar a rămas până la sfârșitul zilelor sale pământești, arzându-și flacăra vieții pe altarul educării și instruirii tinerilor. A stat tot timpul împreună cu studenții și, ca să-i poată face buni istorici, s-a dus mereu, împreună cu ei, în arhive și biblioteci, în muzee și locuri ale memoriei, învățându-i cum se face „ancheta” sau „cercetarea” lumilor apuse. S-a specializat în Secolul Luminilor, dar apoi a trecut și în Secolul Naționalităților, celebrând prin scris modernitatea românilor, coagularea națiunii moderne și făurirea statului național. A început studiul acesta laborios cu Banatul său drag, de unde și-a tras seva prin moși și părinți.

A studiat iluminismul bănățean în toate articulațiile sale, i-a văzut ca nimeni altul interferențele europene, dar și participarea plenară a acestui curent regional la trunchiul național al iluminismului românesc în ansamblu. I-a studiat pe corifei, pe ilustratorii curentului, a trecut apoi la preromantici, închinând, de exemplu, un volum reînviatei opere a lui Damaschin Bojincă. A adâncit cu râvnă 1848-ul bănățean, de la mase până la figuri emblematice, precum Eftimie Murgu.

A trecut apoi la cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, relevând aglutinările naționale trecute prin cele regionale, mișcarea de emancipare politică națională, tendințele de autonomie a Banatului, înainte de aderarea sa la Marea Unire etc. Toate acestea s-au reunit sub o idee-forță, care poate fi denumită identitatea regională a Banatului românesc, ca țară între țările Țării. Stăpânind la nivel de maestru istoria modernă a provinciei sale de baștină și de inimă, Nicolae Bocșan s-a îndreptat treptat spre studiul general românesc al națiunii noastre, de la 1700 până la 1918. Au predominat în acest laborios studiu aspectele politice și culturale, pe de o parte, și cele bisericești, pe de alta. În ambele direcții a lăsat elevi, ajunși acum, la rândul lor, dascăli și cercetători, capabili să ducă mesajul mai departe. În istoria bisericească, s-a aplecat, firește, asupra Bisericii Ortodoxe, a sa și a neamului său, dar, cu o capacitate superioară de înțelegere, a aprofundat și trecutul învolburat al Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolice), luminând unghiuri absolut necunoscute sau obturate în mod intenționat.

Nu a făcut distincție – așa cum se cuvine să procedeze orice istoric autentic – între cele două biserici naționale românești din Transilvania, considerându-le pilonii de susținere ai națiunii române în epoca modernă. De la mișcarea Supplex-ului – când intelectualitatea și plebea au dus lupta separat și în paralel – până la Revoluția de la 1848–1849 – când cele două planuri, adică liderii învățați și poporul, s-au întâlnit în același șuvoi – conducătorii națiunii au fost în cea mai mare parte clerici de excepție ai celor două biserici. Istoriografia română a constatat existența acestei tradiții a preoților drept conducători social-politici ai românilor transilvani încă de la finele Evului Mediu (secolele al XV-lea și al XVI-lea), când elita românească laică a fost anihilată, oprită a mai participa la conducerea țării în numele poporului român. Prin urmare, clericii au rămas și lideri spirituali și politici, ghidând turma pe valurile zbuciumate ale vieții. Profesorul Nicolae Bocșan a înțeles clar prin studiul său aplicat – și a insuflat această înțelegere și emulilor săi – că, fără cunoașterea rolului preoților, ierarhilor și al bisericilor, istoria națiunii române moderne rămâne trunchiată, rămâne fără unul din fundamente.

Regimul comunist a încercat să facă tocmai acest lucru, adică să pună între paranteze istoria bisericii și rolul credinței în ridicarea edificiului național, ignorând mai ales contribuția Bisericii greco-catolice. În acest sens, Nicolae Bocșan a urmat o direcție consacrată, pe care a adâncit-o ca nimeni altul și care este ilustrată cel mai bine de titlul unei cărți a lui Nicolae Iorga, anume „Sate și preoți în Ardeal”, dar a deschis și drumuri noi, după fundăturile promovate în deceniile comuniste, umplând golurile create în cercetare prin oprirea vreme de circa patru decenii a studiilor privitoare la credința și la Biserica unită.

Nicolae Bocșan nu a fost un revoluționar, dar a fost un luptător pentru bine, un suflet mare, apropiat de celelalte suflete, un om care nu a putut trăi decât între oameni. De aceea, semenii i-au simțit căldura de la început, s-au încrezut în el și l-au ales lider. A fost dăruit în tinerețe cu un titlu mai valoros decât orice privilegiu de nobilitate: „Cel mai student dintre profesori”. Și așa a rămas, profesorul-student, profesorul-studios, profesorul înconjurat mereu și căutat în fiecare clipă de studenți, de masteranzi de doctoranzi, de tinerii cercetători. Și-a revărsat mereu preaplinul către studenți, pe care i-a pregătit pentru școală, dar mai ales pentru viață. De aceea, a devenit lin și normal prodecan, decan al Facultății de Istorie și Filosofie, prorector, rector al Universității „Babeș-Bolyai” … A primit în viață onoruri, titluri și premii mai multe decât își putea dori și aminti, a fost înconjurat de dragoste și respect, de recunoștință și prețuire sinceră. Nu putea ieși din casă fără să fie salutat cu respect la fiecare pas. Aceasta i-a fost una dintre marile mulțumiri în viată – iubirea semenilor.

Cum se întâmplă îndeobște, au fost și oameni care au profitat de bunătatea lui, care l-au exploatat și care și-au însușit munca lui fără preget, clădindu-și piedestaluri proprii. Nicolae Bocșan a fost un om de onoare, care și-a respectat angajamentele și care, dacă a făcut echipă cu cineva, și-a dus misiunea până la capăt, în ciuda nerecunoștinței, a ingratitudinii și a mojiciei. În aceeași cuprindere, dacă a ajutat pe cineva – și i-a ajutat pe mulți, pe prea mulți chiar – nu a făcut reproșuri și nu a cerut niciodată nimic în schimb. Unii au luat această calitate rară a altruismului drept slăbiciune, așa cum alții i-au considerat bunătatea și supunerea față de autoritatea constituită drept naivitate. Nerecunoscătorii săi au fost cel puțin de două feluri, unii mari în funcții și onoruri, dar mărunți la suflet, iar alții mărunți în toate. A trecut cu suveranitate și seninătate peste toți, iertându-i în final și neașteptând de la ei nicio alinare. A avut în suflet atâta forță de comunicare, de comuniune și de dăruire, încât ar fi vrut să-i aline el pe toți, să le dea liniște și pace și mai ales calitatea de a fi buni.

Acești critici excentrici pălesc însă în fața sutelor de emuli în ale istoriei moderne și a miilor de foști studenți care l-au admirat și adorat și care îi păstrează veșnică amintirea. S-a stins într-o zi de vară, ducând cu sine toată durerea și suferința ultimelor luni, cu discreție, fără lamentări, fără reproșuri și cu gânduri numai de bine. Nu a vorbit niciodată de boală, ci numai de planuri, de istorie și de oameni, ca și cum viața ar fi fost eternă, iar persoana sa doar o fărâmă neînsemnată din această curgere fără sfârșit. A fost cuminte cu toți, respectuos cu rânduielile și cu instituțiile, dar mai ales cu oamenii din lumea prin care a trecut și s-a petrecut. S-a dus într-o lume mai bună – și nu „umbră și vis”, ca aceasta – lăsând în urmă o moștenire pământească substanțială, o lecție de viață și de profesiune impresionante, un legat așezat pe dragoste, bunătate și bună cuviință.

Sit tibi terra levis!

– 11 august 2016